Vulpea

Vulpea, mamifer carnivor, cu numele științific Vulpes vulpes crucigera, este încadrată sistematic în familia Canidae, alături de lup, câine, șacal, enot etc.

Deși de obicei vulpea e considerată - automat - a fi roșcată, de fapt coloritul său prezintă o mare varietate (de la roșcat aprins până la galben-cenușiu). Se vorbește, ca urmare, de existența a trei varietăți de vulpe: de mesteacăn (cu pieptul, partea ventrală și vârful cozii albicioase, iar părțile laterale gălbui), cu cruce (care are o dungă neagră pe spinare, care se încrucișează cu cea de pe membrele anterioare; cea mai răspândită) și cărbunăreasă (cu pieptul, gâtul, abdomenul și vârful cozii cenușii sau negru-cenușiu și picioarele negre). Există însă și varietăți intermediare, în multe cazuri fiind foarte greu de deosebit vulpea de anumite varietăți de câini.

Caracteristici generale

Vulpea este mai mică decât câinele obișnuit și evident mai mică decât lupul. Are între 7 și 10 kg, rar mai mult. Corpul are sub 1 m lungime, iar coada stufoasă circa 30-40 cm.

Corpul vulpii nu este mare, fiind destul de asemănător cu al câinelui, dar iese în evidență datorită cozii lungi și stufoase, care are vârful alb. Blana este roșcată. Vulpea mănâncă cele mai multe mici mamifere: șoareci de câmp, popândăi, castori, lemingi, veverițe, iepuri etc. Detectează prada chiar și fără să o vadă (după miros sau după sunet), dar nu aleargă după ea, ci sare asupra sa, cu labele din față, ca pisicile. Majoritatea vulpilor ucid deseori mai mult decât pot mânca la o singură masă și îngroapă ce le prisosește, urmând a reveni altă dată la locul cu “provizii”.

Puii se nasc în vizuini subterane, o singură dată pe an, din martie până în mai. De obicei, vin pe lume câte cinci frați, dar au fost studiate și cazuri extreme: un singur pui sau 12 - la o singură naștere! Puii de vulpe sunt orbi la naștere, ochii lor deschizându-se abia după a doua săptămână de viață. Părinții sunt foarte grijulii cu micuții: mama este mereu în preajma puilor pentru a îi apăra, iar tatăl pleacă la vânătoare pentru a asigura hrana întregii familii. Este vorba despre maturi, căci în prima lună puii se hrănesc doar cu laptele supt de la mama lor. Începând cu a doua lună, puii de vulpe sunt luați la vânătoare de către adulți, pentru a începe primele încercări pe cont propriu.

Considerate în trecut “devoratoare de găini”, vulpile au fost vânate cu cruzime ani la rând. Un alt motiv pentru care oamenii nu le-au privit cu simpatie pe vulpi este faptul că acestea răspândesc - mai ales în mediul rural - câteva boli foarte grave, printre care și turbarea. Pot fi afectate în special mamiferele cu care vulpile intră în contact direct, dar boala poate fi transmisă și omului, fie direct prin mușcătură, fie prin intermediul păsărilor din ogradă.

Ascultă muzică live!

Dacă vreți să ascultați muzica bună alegeți : "Profm"


Dați click aici pentru a asculta live profm

Câinele

Câinele (Canis lupus familiaris) este una dintre subspeciile lupului cenușiu, mamifer și carnivor din familia canidelor. Câinele este posibil să fie primul animal domesticit, și cel mai folosit pentru muncă, vânătoare și companie din istoria oamenilor. Cuvântul "câine" denumește masculul speciei, iar termenul "cățea" este folosit pentru femelă.

Linia prezentă de câini a fost domesticită din lupii cenușii cu aproximativ 15.000 ani în urmă. Deși au fost găsite înSiberia și Belgia rămășițe de câini domesticiți în urmă cu aproximativ 33.000 de ani, niciuna dintre aceste specii nu pare să fi supraviețuit după ultima glaciațiune. Testarea ADN-ului sugerează o scindare evoluționară între câini și lupi în urmă cu circa 100.000 ani, dar nu au fost găsite specimene mai vechi de 33.000 ani care să fie în mod clar, morfologic, câini domestici.

În diversele cercuri științifice s-a trecut de la considera câinele o specie distinctă, descendentă a lupului, la o subspeciea lupului. Prin studii genetice s-au adus dovezi certe ce au condus la reconsiderarea taxonomică a lui „Canis familaris”, astfel din 1993, Smithsonian Institute și American Society of Mammalogists au reclasificat câinele ca subspecie a lupului. Astfel, după mulți ani de controverse, câinele a fost numit Canis lupus familiaris.^[1]

Muzică Clasica de Beethoven.

6 ore the muzică clasica facută de beethoven.
.

Apăsați aici pentru a accesa videoclipul.

Anunț!

Bună.
Eu am înființat acest blog pentru a pune cântece și a da informații despre unele lucruri,dar se pare că o să îmî trebuiască și pentru școala așa că nu e prea cred că o să postez informații despre jocuri.

Vă Mulțumesc Pentru Că Ați Citit Acest Anunț!
Bucurați-vă de informațiile și cântecele de pe blog.

Gerbili

Istoric

Deși a fost menționat încă din antichitate în Iliada lui Homer, în cărțile de specialitate, prima semnalare a fost făcută abia în anul 1867.

Gerbilul este blând, jucăuș, ușor de întreținut și nu emană miros urât, ceea ce a făcut să se răspândească rapid în special în Europa ca excelent animal de companie. Datorită acestor calități s-au organizat expoziții de gerbili, prima fiind organizată în Londra în anul 1971 de către National Mongolian Gerbil Society.

Caracteristici

Greutatea corporală variază foarte mult, de la 52 g la 135 g. Media greutății corporale la ambele sexe este mai mare la specia Meriones libycus față de Meriones unguiculatus. Lungimea medie a corpului este de 12 cm (9-15 cm), iar coada depășește adesea 12 cm.

Culoarea este cenușiu roșcat, iar la exemplarele recesive rar apare culoarea neagră. La forma sălbatică, abdomenulare blana de culoare deschisă, adesea alb-murdar, datorită adaptării la condițiile de mediu.

Ochii, în general negri, sunt mari, proeminenți, așezați în partea de sus a capului, ceea ce permite animalului să aibă un câmp vizual larg. Urechile sunt mici, rotunde la vârf, acoperite cu păr moale și purtate drept în sus.

Coada lungă ajută la menținerea echilibrului în poziția „pe vine”, este complet acoperită cu păr și are la vârf un smoc din fire groase de păr, adesea de culoare neagră. Membrele sunt complet acoperite cu păr. Cele anterioare sunt scurte și utilizate ca adevărate mâini când animalul se hrănește, iar cele posterioare sunt lungi, puternice, adaptate pentru sărit și permite animalului să ia poziția „de veveriță”.

Comportament

În mediul natural, gerbilii trăiesc în grupuri familiale mici, de 20 indivizi. Grupul de gerbili se formează în jurul unui mascul bătrân și puternic. Un grup de gerbili controlează un teritoriu de 300-1500 m² și este, de regulă, format dintr-un mascul adult, 2-3 femele adulte și descendenții acestora.

Gerbilii comunică între ei prin intermediul vibrațiilor aerului, al mirosului și al văzului. Când se află în pericol, gerbilii își avertizează confrații bătând rapid din membrele posterioare producând astfel vibrarea aerului. În cazul unui pericol iminent, sar la înălțimi mari (peste un metru) sau sapă repede galerii, unde se adăpostesc. Organele de simț (văzul și auzul) ajută gerbilii să-și depisteze dușmanii (bufnițe, șerpi, vulpi) de la distanță.